«

»

Oct 15

Povestea micii caracatițe

    A fost odată ca niciodată o mică caracatiță care trăia în ape puțin adânci și calduțe, lângă o plajă cu nisip. Știți câte picioare are o caracatiță? Da, opt. Și știți cum se numesc? Da, se numesc tentacule. Ei bine, acestei caracatițe îi plăcea să-și înfășoare tentaculele în jurul lucrurilor și să se agațe de ele. Uneori se agăța de un pește și se distra plecând purtată într-o scurtă călătorie. Alteori se agăța de o piatra foarte solidă și se simțea puternică și în siguranță.

    Într-o zi caracatița a vazut o ancoră sub un vapor și imediat și-a înfășurat tentaculele în jurul ei.

    Apoi  ceva infricosator s-a întâmplat. Ancora a început să coboare scufundându-se în ape tot mai întunecate, reci în care caracatița noastră nu mai fusese niciodată. Caracatiței nu-i plăcea ce se întampla, dar  nu știa ce să facă. Ce ați fi facut voi dacă ați fi fost în locul ei? V-ați fi ținut în continuare de ancoră sau i-ați fi dat drumul?

    Ei bine, caracatița a continuat să se țină de ancoră până când aceasta, cu un zgomot puternic, s-a izbit de fundul mării. Era tare înfricoșată că a ajuns acolo, pe fundul mării, dar tot nu știa ce să facă.

    Apoi a văzut un pește prietenos care înota cu mișcări grațioase în jur. Ajutor! a strigat caracatița. Poți să mă ajuți?

    “Da, te pot ajuta”, a spus peștele. Din privirea lui se citea ca îi pasă de micuța caracatiță: “Dar mai întai trebuie să te ajuți singură. Va trebui să dai mai întâi drumul ancorei înainte de a-ți putea arăta drumul”.

    Caracatița tot nu știa ce să facă. Ancora părea puternică și sigură. Dacă i-ar fi dat drumul ar fi rămas în apă singură, numai pe cont propriu. S-a uitat la peștisor. Peștisorul dădea din cap încurajator și micuța caracatiță a început să-și desprindă cu timiditate tentaculele. Să ai atât de multe brațe și picioare poate fi drăguț atunci când vrei să îmbrățișezi pe cineva, dar în momentul în care vrei să te desprinzi de ceva e foarte complicat. Ultima tentaculă a fost cel mai greu de desprins. A fost nevoie de mai mult timp până ce a căpătat curaj să se desprindă.

    Drăguțul peștișor a așteptat-o, a încurajat-o și în final a felicitat-o. Când caracatița s-a desprins cu totul, peștisorul i-a spus cu blandețe: “Urmărește-mă!” Peștisorul a înotat înainte și înapoi, trasându-și drumul treptat, ajutând-o pe caracatiță în situațiile în care rămânea în urmă.

     Pe masură ce continua să înoate, caracatița se simțea tot mai fericită și mai puternică. A facut un efort să-l ajungă pe peștisor din urmă și pentru o vreme au înotat umăr la umăr. Nu a mai avut nevoie mult timp să fie condusă. De la o vreme a început să înoate prima, preluând conducerea și croindu-și singură drumul. Nu mai era îngrijorată și i se părea că de fapt trăiește o aventură exatraordinară.

     Peștișorul i-a spus la un moment dat: “Nu mai ai nevoie de mine. Poți să înoti singură de acum. Călătorie plăcută!”

    Micuța caracatiță i-a mulțumit peștișorului și a înotat mai departe. Apa începea să devină mai caldă și era tot mai multă lumină. Lumina se reflecta în apă și făcea să strălucească multimea de peștișori galbeni, roșii, albaștri care înotau. Lucrurile din jur erau la fel ca înainte, dar acum micuța caracatiță era diferită. Se simțea mai puternică și mai încrezătoare.

     Apoi caracatița a facut ceva ce nu făcea de obicei. S-a cațărat pe plajă cu nisip, îmbăindu-se în razele soarelui. I s-a părut draguț să se relaxeze o vreme, stând așa, fară să facă nimic.

    Caracatița s-a uitat apoi la stâncile din spatele plajei. Poate că începuseră să-i placă aventurile. Sau poate ca să facă un lucru nou nu o mai speria așa cum se întâmpla înainte. Stâncile parcă o chemau și caracatița se întreba cum ar fi să urce până în vârful lor.

     Cu grijă a început să urce spre vârf. Drumul nu era uțor, dar caracatița continua urcușul cu gândul la bucuria de a fi în vârf. Și în sfârșit, iat-o acolo sus.

    Un vântișor placut adia dinspre ocean. Și ca și cum ar mai fi făcut asta de multe ori, caracatița și-a întins tentaculele ca niște aripi și s-a lăsat purtată de vânt, sărind în ocean. Asemeni unui vultur a străbătut aerul, bucurându-se că putea zbura.

    Uitându-se în jos vedea oceanul din care ieșise. Uitându-se deasupra vedea cerul albastru spre care urcase. Cine ar fi crezut ca o mică caracatiță putea să zboare la asemenea înălțimi.   ”101 povești vindecătoare pentru copii și adolescenți”  George W. Burns

Zi frumoasă!

Psiholog-psihoterapeut Nina Jurca

Tel: 0722 535 447

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>